Albastru închis.

Dragă albastru,
Leagănă-te pe pleoapele mele.
Mângâie-mi cerul şi apoi coase-mi buzele de gâtul tău.Promite-mi că ne ascundem în carton şi că o să-mi hrăneşti disperarea până la refuzul etern,că o să mă aştepţi tot acolo în colţul drept,cu un televizor
alb-negru.
Promite-mi că nu vei prinde rădăcini în fiinţa mea,că e timpuriu,vei pleca şi nu o să-ţi permiţi să guşti din înăuntrul meu şi totodată să alergi în ochii mei.Promite-mi iar şi iar că o să îţi aduci aminte că poate.poate,da.-

Te ascunzi.?
păcat.

probabil.

Rumegi visele unui somn care îşi rupe originile din el;
eu el fără principii zidite în cărţi,cu rădăcinile prinse în înăuntrul ei.se dezmiardă în ochii acesteia,îi mănâncă râsetele şi le adoarme în palma lui.
bea vitalitatea ei,strigătele lăuntrice,strop cu strop,îi savurează convulsia internă.
îi cad pleoapele pe pieptul ei,cusut de fiecare dată de o altă boală închipuită.
Sunt amândoi acolo,feriţi,pe un pat într-un colţ al minţii mele;se învelesc în părul ei,zugrăvesc totul din euforia amândurora.se învârt în cerc în vârful picioarelor şi se lasă izbiţi de curent.
probabil pentru că nu şi-a potolit boala cu fiinţa ei,continuă să muşte din pancreas,să despice fiecare parte din ea,să-i smulgă plămânii,pe care încă-i ţine în buzunarul drept al sacolului bej de pe scaun.Ochii sunt cu grijă păstraţi în borcanul de pe noptiera îndragostitului,glasul îl îngroapă în paharul cu apă.
îşi aduce aminte de ea des, adună totul şi o reface ori de câte ori îi ţipă înăuntrul.

o iubeşte.

Apă.

Hai să stăm cu picioarele în apă rece.
Ce-ar fi să străpungem soarele.să muşcăm cu aviditate din nori,apoi să bem ploaia şi să umblăm pe lună.
Să ne alunece picioarele pe stele,să luăm o bucată din Pământ şi să o lipim de buze,să rupem albastrul cerului şi să-l coasem de noi.Hai să răpim luna şi să ne-o ascundem în păr;aerul în piept.
Presărăm verde copt cu miros de gălbenele în pustiu.
Cum ar fi să răsari din timp şi să acoperi cu un deget lustrele nopţii?să răscoleşi razele în coapsele tale şi să vezi cum cresc picturi rupestre din emoţiile celorlalţi.
Ţipetele se ascund în paharul spart de doamna Petrescu.|

Idila.-

Depresia-mi saltă de mână cu pancreasul.
se plimbă pe aici.ca doi îndrăgostiţi.o vad pe vacă,cum îmi zâmbeşte avid şi mă dărâmă.
dansează.ea rade.el se împleteşte în părul ei.îi atinge ochii.

o sărută.

îşi varsă gemetele în părul lui şi îi smulge venele.îl zgârie de plăcere,se învârte în vârful picioarelor.
sângerează.
se zbate între agonie şi extaz pur.
el îi miroase gâtul parfumat.îi atinge pielea albă şi îşi plimbă degetele pe faţa.o devorează cu priviri calde şi se învelesc în ochii ei sticloşi.
se hrăneşte cu inima ei.
el prost.o savurează.i se dăruieşte.se lasă dominat de plăcerea carnală.
dispar amândoi odată cu ploaia.-

Prăjitură.

Mă aşteaptă tot acolo.
pe aceeaşi foaie
albă,presărată cu praf de cocos.
cu perne moi,din pandişpan şi frişcă albă,ca pereţii.
iar noi,
noi stăm înveliţi in părul meu de ciocolată.
îl inşel.cu o prăjitură.
oare simte?

şaizeci.

albastru fermecător.
verde aprins.privire prăfuită.
ai totul.dar alegi nimicul.fugi de prezent,dai peste trecut şi îl transformi în viitor.capeţi luna şi calci pe stele,nu mai ai energie să te încalţi.
te hrăneşti cu ochii şi îi mângâi pleoapele.te pierzi în mâna lui.fugăreşti momentul şi prinzi zâmbete.

ajungi unde ai pornit.patru pereţi goi,desenaţi cu ţipete.
îţi trebuie 60 de secunde să simţi.60 de minute să inţelegi.60 de zile să crezi.porneşti spre nicăieri.şi apoi ştergi totul.îţi încorsetezi mintea într-un calm profund,apoi alegi să evadezi în mijlocul nimicului.să vezi cum creşte iarbă în ciment.să mănânci mere verzi.să pictezi cu vise.să atingi infinitul.să muşti din claritate.să creezi mii de lucruri,poate pentru că odată vor prinde viaţă în tine. să ai aripi de muscă,pentru că sunt cele mai mici.să simţi apa.să îmbraci aroma de cafea,pentru ca o savurezi strop cu strop.să uzi copacul din cizmă,pentru că acolo îţi place să stai.tabloul tau infinit.
Doamna Popescu scapă acetona.totul se sterge.îşi cere scuze si continuă să vorbească despre căsnicia dânsei care devenise un eşec.

Carton.

O zi fără încă o zi cu poate încă doua zile.cu dulceaţa de cireşe amare.
ploaie de august cu foc în şemineu.geamuri murdare.rablă de telefon.dar cizme de cauciuc verzi,noi. pereţi presăraţi cu rugina anilor.
Furtună de sepembrie în decembrie.şi luna ascunsă în strigătul norilor.
şi turcoazul are locul lui în peisaj.
acolo în colţ zace.o bucată de hartie.langă.un creion.ros.şi ascuţit.bălăngănindu-se în braţele vântului.

Roşul trage de timp.-

Avionul atîrnă.cu aripa dreaptă muşcată de timp.si albul e îndesat în praf.
Apare oglinda spartă în nisip.noroc pur cu miros de varză murată în dorul ei..
şi te uiţi.te uiţi până ameţeşti la Iubirea din Serai aşternută pe peretele scris cu mucegai.din iubire.uite stropul de fericire.din nimic.
si moş crăciun ştie ca de la apus până la răsărit e iubire de carton.
În ultimul minut te pierzi în haosul ăla.şi-ţi chinui memoria secundă de secundă.măsurat probabil de alţii;prin absurditate în ore.zile.luni.ani.şi e probabil eternul neînţeles.care din punctul meu de vedere.e o abuzivă aviditate.surplus de timp.şi de idei.
Eternul e pentru mine.un nemeritat privilegiu.care se transformă în scandaloasa decizeie de a-mi trece viitorul pe lista trecutului.
şi asta e fericirea dragilor.prăpastia nimicului.înghiţită în interiorul tău.plin de capcane.
Se aude ca mergem în căutarea indiei.ajungem în punga de carton a doamnei Pătraşcu./