Carton.

O zi fără încă o zi cu poate încă doua zile.cu dulceaţa de cireşe amare.
ploaie de august cu foc în şemineu.geamuri murdare.rablă de telefon.dar cizme de cauciuc verzi,noi. pereţi presăraţi cu rugina anilor.
Furtună de sepembrie în decembrie.şi luna ascunsă în strigătul norilor.
şi turcoazul are locul lui în peisaj.
acolo în colţ zace.o bucată de hartie.langă.un creion.ros.şi ascuţit.bălăngănindu-se în braţele vântului.

Roşul trage de timp.-

Avionul atîrnă.cu aripa dreaptă muşcată de timp.si albul e îndesat în praf.
Apare oglinda spartă în nisip.noroc pur cu miros de varză murată în dorul ei..
şi te uiţi.te uiţi până ameţeşti la Iubirea din Serai aşternută pe peretele scris cu mucegai.din iubire.uite stropul de fericire.din nimic.
si moş crăciun ştie ca de la apus până la răsărit e iubire de carton.
În ultimul minut te pierzi în haosul ăla.şi-ţi chinui memoria secundă de secundă.măsurat probabil de alţii;prin absurditate în ore.zile.luni.ani.şi e probabil eternul neînţeles.care din punctul meu de vedere.e o abuzivă aviditate.surplus de timp.şi de idei.
Eternul e pentru mine.un nemeritat privilegiu.care se transformă în scandaloasa decizeie de a-mi trece viitorul pe lista trecutului.
şi asta e fericirea dragilor.prăpastia nimicului.înghiţită în interiorul tău.plin de capcane.
Se aude ca mergem în căutarea indiei.ajungem în punga de carton a doamnei Pătraşcu./

își caută personalitatea.o altă identitate.în privirea albastră.
Claculează delirul haotic și își devorează trecutul./






Renunţă la tot şi caută necunoscutul.neînţelesul.nebănuitul.

Eu şi poate încă o mie.

Căldura sufocantă mă lasă fără vlagă.Razele soarelui se izbesc de pielea palidă şi uşor fină.
Pentru o secundă de infinit aparte.Las cartea şi tenişii lângă un nuc ce-şi dezvăluie aroma.
Îmi arunc ochii înspre culmile vechi de-o poveste nebănuită.nedescoperită.
Înaintez.-
Iarba se unduia asemeni paşilor mei.Un miros greoi şi tare te învăluie pe măsură ce mă lăsam cuprinsă de covorul verde şi moale.
Greierii işi izbeau cântecul de urechile mele.
Apusul îmi zâmbea.Plopi,îndreptaţi spre bolta cerului,împletiţi în rafale de vânt,îmi dezveleau gândurile.
Mi-aş petrece aici eternul minut.cu miros de cireşe şi plăceri de ocazie.
Îmi înfig mâna în pomul ce-mi împărtăşise cândva un val de lucruri neînţelese ale unui om de rând.apoi mă scald în purul moment.
Gâzele roiesc.
Amintirile mă îmbracă din nou în umbra verde.
Mă pierd.nu mai aud pe nimeni şi nimic.sunt doar eu şi un gând ce încă mai cheamă delirul.


Poate înţelegi.Poate nu./

Mişcări bruşte.
Încerci să îmi spui ceva.dar te bâlbâi îngrozitor.Îmi explici prea multe.
Te pierzi.eziţi dar buzele tale murmură adevărul.
Mulţumesc.
măcar atât puteai.
Un'Te iubesc.'lipsit de vlagă şi un 'îmi pare rău!'izvorăşte din tine.
Patetic.
Privirea îmi rămâne în tavanul turcoaz şi cântecul 'nostru' se aude în surdină.
dar tot nu puteam să accept asta.
Cafeaua mi se pare amară.fără gust.
Ies fără să ezit lăsând în urmă o bucată de hârtie.
Ajung acasă.o cafea mă calmează.gândesc la rece.
Analizez totul.de la început şi îmi dau seama că a omis un detaliu important pe care eu îl ştiam.
Ne-am întâlnit iar.
Stăteam unul lângă altul.cearcănele lui disperate mă priveau fix.
Ne strigam unul pe celălalt din priviri dar era prea târziu.


Eşti ciudat.Albastrul ne consumă.
Punct./

Brusc.
Totodată inofensiv de ciudat şi plin de acel surăs pervers.Sentimentul de vinovăţie mă doboară încet că într-un ocean ce mă înghite în nebunie.
E rece.din ce în ce mai rece.
Aburul îşi spune povestea în timp ce ochii îmi rămân împăienjeniţi către geam.
Nu pot să clipesc.
Nu pot să ţip.
Nu pot să mă mişc.
NU POT.
[FAIL]
Aud în ecou orice mişcare.
Mă întorc spre telefon.un mesaj. 'Te iubesc.'
şi-a adus aminte. ştie că nu mai e cale de întoarcere.dar se încăpăţânează.
nu renunţă.
Telefonul îmi plonjează de nervi pe parchetul vechi,care pocneşte la fiecare mişcare.
Mă uit pe geam.plouă.e frig.
Ating geamul rece şi aburit,apoi îmi iau blocul de desen şi un creion.
Creionul de la el,care mă gândeam să il pun undeva şi acolo să-l uit.Am trăntit uşa în urma mea sperând că va auzi acel 'NU'.
Ciuda te cuprinde.


Încă mă iubeşti./

Anotimpuri.

Simt cum ploaia îmi atinge pielea,strop cu strop.Sentimentele sunt bine ascunse,mă înnebunesc.Bucata de bumbac mi se tipăreşte în minte,se pierde când mintea îmi joacă feste,simt cum pulsul îmi creşte,o nelinişte mă cuprinde,un colţ,o bucata de oglindă îmi dezvăluie adevărul.
Ochii ca ploaia sunt adânciţi în valuri purpurii,buzele de zahăr crăpate murmurând ceva se pierd în perfecta dezordine din cameră.Furia creşte,nu-ţi dă drumul,te întărâtă şi mai tare,vocile care îţi umblă ca un marş în minte fără să vrei.
Eşarfa turcoaz care până mai ieri o purtai cu delicateţe şi grijă o vezi aruncată în cel mai întunecat colţ,iar o bucată din ea zace în mâna ta.O studiezi,dar observi cum prinde altă culoare,te întrebi de unde vine fără să îţi dai seama că izvorăşte din tine,înnebuneşti.
Propria reflecţie îşi bate joc de tine,îţi râde în faţă de miile de eşecuri pe care le-ai produs cu bună ştiinţă,dar totuşi fără să te gândeşti că vei ajunge aici.
Izbucneşti,nu mai poţi,dai cu mâna în piesele de şah care au mare parte din vină.Auzi cum se izbesc de podea,se fac ţăndări,zgomotul îl auzi până la epuizare,ca un ecou.
Comunică oarecum cu tine,dar rămâi ca un nebun în jocul tău.Ca ultima cafea amară băută,chitara rece care zace langă tine,zâmbetul de porţelan spart duce la aceeaşi experienţă cu miros de trandafiri şi ciocolată,te aduc înapoi lângă bucata de bumbac ce răspândeşte un miros de vanilie ce te învăluie,te ameţeşte.Aş fi vrut ca pentru o fracţiune de secundă să se oprească timpul,să mângâi bucata turcoaz,să o miros,să-mi aduc aminte de ce a fost apoi să mă pierd în anotimpuri.
Mă vor înnebuni cum drogurile l-au omorât pe Bob Marley.

Pseudo viitoare poeme sau cum să înveţi să mori

Încerc să găsesc explicaţii logice.
Paşi,uşi scârţâind,toate amintindu-mi de acel vis.Cămaşa în carouri,se afundă în întuneric,mă pierd,umbra-mi zglobie traversează realitatea.Murmuri se aud în ecou,scări putrede,avertizându-te la fiecare pas.
Un fior treceprin tine,ca un fulger,te lasă jos,fără suflare cu ochi mari,zâmetul înnecat în gânduri,pulsul creşte..luna te dezmiardă în tăcere.
Foşnete ale unor frunze ce se zbat în furtună,mii de umbre,iar apoi cazi în tăcere.Ochii ţi se închid auzi doar cântecul suav al ploii şi voci murmurând în surdină.
Nu poţi reacţiona,se uită la tine,te strâng,te analizează,sudoarea cade strop cu strop.Lucrurile prind viaţă,te duc dincolo de vis,nu poţi atinge,ţipa,doar privi cu neputinţă.
Lacrimi cad în neştire,râsete de nicăieri te aduc înapoi în locul de unde ai plecat,în aşternutul cald şi moale,amintindu-ţi de acea fracţiune de secundă sau acea ficţiune ordinară.