Anotimpuri.

Simt cum ploaia îmi atinge pielea,strop cu strop.Sentimentele sunt bine ascunse,mă înnebunesc.Bucata de bumbac mi se tipăreşte în minte,se pierde când mintea îmi joacă feste,simt cum pulsul îmi creşte,o nelinişte mă cuprinde,un colţ,o bucata de oglindă îmi dezvăluie adevărul.
Ochii ca ploaia sunt adânciţi în valuri purpurii,buzele de zahăr crăpate murmurând ceva se pierd în perfecta dezordine din cameră.Furia creşte,nu-ţi dă drumul,te întărâtă şi mai tare,vocile care îţi umblă ca un marş în minte fără să vrei.
Eşarfa turcoaz care până mai ieri o purtai cu delicateţe şi grijă o vezi aruncată în cel mai întunecat colţ,iar o bucată din ea zace în mâna ta.O studiezi,dar observi cum prinde altă culoare,te întrebi de unde vine fără să îţi dai seama că izvorăşte din tine,înnebuneşti.
Propria reflecţie îşi bate joc de tine,îţi râde în faţă de miile de eşecuri pe care le-ai produs cu bună ştiinţă,dar totuşi fără să te gândeşti că vei ajunge aici.
Izbucneşti,nu mai poţi,dai cu mâna în piesele de şah care au mare parte din vină.Auzi cum se izbesc de podea,se fac ţăndări,zgomotul îl auzi până la epuizare,ca un ecou.
Comunică oarecum cu tine,dar rămâi ca un nebun în jocul tău.Ca ultima cafea amară băută,chitara rece care zace langă tine,zâmbetul de porţelan spart duce la aceeaşi experienţă cu miros de trandafiri şi ciocolată,te aduc înapoi lângă bucata de bumbac ce răspândeşte un miros de vanilie ce te învăluie,te ameţeşte.Aş fi vrut ca pentru o fracţiune de secundă să se oprească timpul,să mângâi bucata turcoaz,să o miros,să-mi aduc aminte de ce a fost apoi să mă pierd în anotimpuri.
Mă vor înnebuni cum drogurile l-au omorât pe Bob Marley.